Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Marii Britanii și Irlandei de Nord, cu sediul la Londra, este o Eparhie în cadrul Patriarhiei Ortodoxe Române, cu sediul la București, România. Din punct de vedere canonic, Arhiepiscopia este parte componentă a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, cu sediul la Paris.
Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Marii Britanii și Irlandei de Nord a fost înființată, inițial ca Episcopie, prin Hotărârea Sinodală cu numărul 1716, din data de 1 martie 2024, iar ulterior a fost ridicată la rang de Arhiepiscopie, prin Hotărârea Sinodală cu numărul 6944, din data de 12 iulie 2024.
Viitorul chiriarh al acesteia este Peasfințitul Părinte Arhiepiscop-ales Atanasie, în ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din data de 25 octombrie 2024 (Hotărârea Sinodală cu numărul 10.240 din data de 28 octombrie 2024).
Biserica Ortodoxă Română în Europa Occidentală și Meridională
Prezența comunitară românească în Europa Occidentală, premisă pentru apariția unor parohii sau „capele” ortodoxe românești, a început să se facă simțită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai întâi la Leipzig (Lipsca) și Paris, în condiții și pentru motive diferite, dar și la Viena și Baden-Baden.
Comunitatea românească din Paris se formează în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu venirea la studii a tinerilor boieri din cele două Principate române.
În mijlocul acestor tineri va veni la Paris, în anul 1853, arhimandritul Iosafat Snagoveanul (Ioan Vărbileanu, după numele de mirean), un cleric educat al vremii, fost ministru în guvernul revoluționar de la 1848, exilat împreună cu ceilalți capi ai revoluției de la 1848 în Valahia. În același an, Arhimandritul Iosafat va întemeia „Capela Română din Paris”, pentru care va obține, cu sprijinul Turciei prin ambasadorul ei la Paris, autorizația de funcționare din partea autorităților franceze.
La 1860, după 12 ani de expatriere și 7 ani de funcționare a capelei de la Paris, arhimandritul Iosafat călătorește la București și pune în mod formal capela sub patronajul Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Iosafat moare la 1872 fără ca o nouă biserică să poată fi construită, în ciuda existenței mai multor proiecte și încercări.
La 5 septembrie 1882, Regatul României cumpără „Capela Dominicanilor”, fosta capelă a Colegiului Dormans-Beauvais (monument istoric din secolul al XIV-lea), în Cartierul Latin, 9 bis, rue Jean de Beauvais.
După aproape 10 ani de lucrări de restaurare, capela este mai întâi binecuvântată de preotul superior de atunci, protoiereul Ioan Severin, la 2 februarie 1892, și apoi sfințită solemn de episcopul vicar al mitropolitului Iosif Gheorghian, arhiereul Inochentie Moisiu Ploieșteanul, la 31 mai 1892.
Până la al Doilea Război mondial, Biserica Română din Paris cunoaște un timp de înflorire, mai multe personalități ale Bisericii Ortodoxe Române (mai mulți viitori episcopi sau profesori de teologie) slujind aici de-a lungul anilor.
Începuturile Bisericii Creștine
din Insulele Britanice
Pe temeiul poruncii Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20), Sfinții Apostoli au cutreierat lumea, propovăduind cuvântului Adevărului întrupat. Așa se face că, doi dintre Sfinții Apostoli, Simon Zilotul și Aristobul, au propovăduit în Insulele Britanice, unde, cu multă dragoste și cu multă râvnă, au pus temelia Bisericii din aceste Insule.
După ei au venit mai mulți sfinți, care au continuat lucrarea de expansiune a minunatei Biserici de pe meleagurile Regatului Unit al Marii Britanii și a Irlandei de Nord. Aceștia au îndurat multe prigoane din partea împăraților romani, răbdând și mărturisind cu bărbăție, după cuvântul Sfântului Ignatie Teoforul, în Epistola sa către Romani: „Nu vreau ca voi să plăceți oamenilor, ci să plăceți lui Dumnezeu, precum și plăceți”.
Eroii rămași în anonimat ale acelor vremuri au fost uciși cu multă cruzime, fapt pentru care avem și puține consemnări despre vieților lor, în ceea ce privește primele trei secole. Căci până în anul 313, când Sfântul împărat Constantin cel Mare a introdus creștinismul din imperiu în legalitate, totodată oprindu-se și prigoanele, mulți au primit mucenicia în Hristos. Despre Sfântul Constantin știm că înainte de a se urca pe tron, a fost încoronat împărat roman la York, fiind astfel conducător al Britaniei (306 d.Hr.).
Așadar, sfinții acelor vremi au propovăduit cu timp și fără de timp, lăsându-ne o zestre sacrosanctă, de care ne bucurăm și în ziua de astăzi. Într-o prezentare cronologică a sfinților din primele opt secole, găsim următoarea clasificare: