Ce este Omiletica?
Fără de îndoială, Cel mai Mare Predicator pe care Îl are Sfânta nostră Biserică este Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El nu numai că a împlinit înainte de vreme toate standardele pe care le impune retorica, ci a fost, este și va fi mereu, izvorul retoricii desăvârșite. Mântuitorul ne-a arătat cum trebuie să vorbim, dar mai ales despre ce se cuvine să vorbim, anume, înnoirea omului în Hristos Iisus, Domnul nostru Cel înviat din morți, a treia zi.
Apoi, de la scrierile pe care ni le-au lăsat Sfinții Apostoli, cei care au fost ucenicii direcți ai Mântuitorului, până la cele care aparțin Părinților Apostolici, precum Sfântul Ignatie al Antiohiei (Teoforul), Sfântul Policarp al Smirnei, Clement Romanul, sau Sfântul Iustin Martirul și Filosoful – (secolele I-II), Sfânta Biserică s-a hrănit cu harul pe care Dumnezeu l-a vărsat în acești eroi ai creștinătății. Mai departe, ne întâlnim cu operele elaborate de către Sfinții Părinții ai Bisericii primare, cum ar fi Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nissa, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, dar și Fericiții Ieronim și Augustin – (secolele III-IV). Acestora le urmează alți Sfinți Părinți, care de asemenea au strălucit prin activitatea lor, având un impact major în ceea ce privește misiunea Sfintei noastre Biserici.
Aici îi găsim pe Sfântul Maxim Mărturisitorul și pe Sfântul Grigorie cel Mare – Dialogul (secolele VI-VII), pe Sfântul Ioan Damaschin – (secolele VII-VIII) și pe Sfântul Simeon Noul Teolog – (secolele X-XI), pe Sfântul Nicolae Cabasila – (secolul XIV) și pe Sfântul Nicolae Velemirovici – (secolele XIX – XX).
Toți acești Sfinți Părinți ne-au lăsat o multitudine de cuvântări, care au avut ca obiectiv principal transmiterea Cuvântului Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos. Scopul a fost, desigur, ca tot omul să-L cunoască și să se desăvârșească în El. Ei ne-au dăruit operele lor ca zestre sacră, fiind oameni plini de Duh Sfânt, care au trăit o viață cu adevărat în Hristos. Căci după învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur, în trei feluri se cuvine să predice preotul. Întâi cu gura, prin cuvântările pe care le rostește; apoi cu mâna, prin scrierile pe care le elaborează; iar în al treilea și cel mai important mod, cu viața sa virtuoasă și conformă cu învățăturile Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Istoria creștinătății este una plină atât de clipe bucurie, cât și de durere. Căci pe măsură de veacurile s-au scurs, Sfânta noastră Biserică a experimentat vremuri de persecuție cruntă, sau de libertate și prosperitate pastoral-misionară, dezvoltând și adoptând în patrimonul ei liturgic, mai multe genuri de cuvântări teologice. Acestea au servit drept mijloace de propovăduire ale Evangheliei Domnului, cu timp și fără de timp. Așa se face că acum, în tezaurul liturgic al Sfintei noastre Biserici, putem vorbi despre două discipline distincte, dar complementare, i.e., Omiletică și Catehetică, în care se regăsesc toate stilurile de cuvântări teologice. În cadrul Omileticii găsim Omilia, Predica Tematică, Panegiricul și Pareneza. Iar disciplina numită Catehetică se ocupă, cu ceea ce până astăzi numim, Cateheza.
Într-o scurtă prezentare a acestora, găsim de cuviință să începem cu Omilia, care are rolul de a ajunge la inimile ascultătorilor, pe care să le miște spre mai bine. Termenul de omilie vine din grecescul ὁμιλία (homilía) și este un gen de cuvântare, care, inițial era rostită de către un rabin, în sinagogă. Ea era parte integrantă a slujbei din templul iudaic de rugăciune și purta numele de derasha (sau derashah), care se traduce prin discurs. Se vorbea pe baza textului Scripturistic, i.e., Tora (Pentateuhul – Primele cinci cărți ale Vechiului Testament, apartinând Sfântului Prooroc Moise). În ceea ce privește pionieratul acestui gen de cuvântare, în perioada precreștină, putem spune că acesta este deținut de către Profeții Vechiului Testament. Întâi îl întâlnim la Ezdra, care vorbește poporului din Tora. Iar mai apoi, la ceilalți Prooroci ai lui Dumnezeu, care, de asemenea, au adus explicații pe baza Scripturilor.
Odată cu perioada creștină, care s-a dezvoltat pe fondul convertirii multor iudei la creștinism, acest gen de cuvântare (derasha) s-a dezvoltat rapid, sub numele de omilie, întrucât, limba de circulație internațională era greaca. Sigur că Părintele ei este Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care a vorbit oamenilor (de multe ori și celor care îl contestau) pe baza legii vechi. Domnul a explicat Scripturile, căutând să miște inimile împietrite ale oamenilor spre pocăință și întoarcere la Dumnezeu.
Cu toate acestea, dacă dorim să-i atribuim omiliei o apartenență patristică, plecând de la perioada apostolică (33-100 d.Hr.), găsim că acest termen a fost folosit de către Sfântul Ignatie al Antiohiei – Teoforul (35-108 d.Hr.). Vedem acest lucru în scrierile sale către Sfântul Policarp al Smirnei, căruia îi dădea sfaturi cu privire la întocmirea unei omilii. Iar mai apoi, în perioada niceeană (325-451 d.Hr.), omilia a fost dusă la apogeu de către Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom), inegalabilul exeget al Dumnezeieștiilor Scripturi. Pe baza paternității omilei vorbește și părintele Mihail Bulacu, numindu-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur părintele duhovnicesc al omiliei. Așa se face că, omilia s-a dezvoltat în decursul anilor, iar în vremurile noastre, ea se împarte în trei categorii:
- Omilia Exegetică – Explicarea în detaliu a versetelor pericopei evanghelice pe care o tratează;
- Omilia Tematică – Tratarea unei teme extrase din pericopa zilei, fie din Sfânta Evanghelie, fie din Apostol;
- Omilia Catehetică – Tratarea unui adevăr dogmatic, bine formulat în Simbolul de credință (Crezul), care se regăsește în pericopa evanghelică sau apostolică a zilei.
Apoi, ne întâlnim cu Predica Tematică (sintetică), a cărei structură o vom respecta și utiliza, în cuvântările din această lucrare. Ea este tot un gen de cuvântare cu caracter omiletic, unde însă, se cere o unitate a materiei. Adică să se trateze o singură învățătură. Termenul de predică a fost răspândit de către Lactanțiu (250-325 d.Hr.), mare apologet creștin, care a fost puternic influențat de stoicism. El este supranumit Cicero al creștinătății (Cicero Christianus), pentru abilitățile sale retorice. Din porunca împăratului Dioclețian, Lactanțiu ajunge în Nicomidia, la anul 301. Aici el activează ca profesor de retorică latină. Iar mai apoi se face creștin și devine unul din sfătuitorii Sfântului Împărat Constantin cel Mare. În anul 317 se mută la Treviri (Galia), urmându-l pe Crisp (Flavius Julius Crispus), întâiul fiu al Sfântului Împărat Constantin cel Mare, căruia îi era dascăl, iar apoi preceptor. Termenul predică și-a câștigat o anume întâietate între creștini din România, dat fiind faptul că limba noastră este de origine latină. La fel ca și în cazul omiliei, predica s-a dezvoltat treptat. Iar acum, putem face o clasificarea după conținut:
- Predica Tematică Biblică – Oferă învățături din Sfânta Scriptură;
- Predica Tematică Dogmatică – Tratează un adevăr dogmatic, conform învățăturii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe;
- Predica Tematică Morală – Îndemnarea practicării virtuților creștine;
- Predica Tematică Liturgică – Explicarea serviciului divin public;
- Predica Tematică Apologetică – Aceasta combate atacurile la adresa credinței, desfășurând totodată și acțiuni prin care aceste atacuri se fie prevenite dintru început. Ea are un caracter afirmativ și defensiv;
- Predica Tematică Istorică – Tratează momentele importante din viața Sfintei noastre Biserici, cum ar fi Duminica Ortodoxiei, Părinții de la Sinodul I Ecumenic, etc.
Al treilea tip de cuvântare este Panegiricul. Acest gen se cuvine a fi așezat la Praznicele Împărătești, care reprezintă momente decisive în iconomia mântuirii noastre, la sărbătorile Maicii Domnului, precum și la prăznuirea unor Sfinți cu o însemnătate sporită. Cu ajutorul Panegiricului se preamărește un adevăr fundamental de credință (Dogma Sfintei Treimi, Pururea feciorie, ca Taină a Maicii Domnului, etc). De asemenea, folosindu-ne de panegiric, putem aduce și un elogiu unui Sfânt. Astfel, se evidențieză viața și lucrarea acestuia, din timpul pe care l-a petrecut pe pământ, precum și minunile pe care le face odată cu intrarea sa în Împărăția lui Dumnezeu.
Cel de-al patrulea tip de cuvântare teologică, ce și completează genurile pe care le tratează Omiletica este Pareneza. Aceasta are o structură scurtă, fiind atribuită momentelor cu o însemnătate liturgică deosebită. Motivul pentru care acest gen este construit ca având o durată mai redusă de timp, este reprezentat de faptul că slujbele specifice sunt mai lungi, având în vedere caracterul liturgic al zilei prăznuite. Altfel, auditoriul putând resimți oboseală, care să cauzeze greutăți în a recepta deplin o cuvântare de proporții mari. Pareneza se împarte în trei categorii:
- Pareneza simplă, care se regăsește la sărbătorile mari (Tăierea Împrejur a Domnului, Botezul Domnului, Pogorârea Duhului Sfânt, etc.), unde slujbele religioase sunt mai bogate din punct de vedere liturgic, iar timpul nu permite desfășurarea unei omilii sau a unei predici tematice bogate;
- Pareneza la evenimente (slujbe) de bucurie (Botez, Cununie, Sfințirea unei Biserici, etc.);
- Pareneza la evenimente (slujbe) triste (Înmormântare, Parastas, Calamități naturale, etc.).