24 decembrie 2024

Nașterea Domnului – Tainica înfiere a omului prin har

Nașterea Domnului | Tainica înfiere a omului prin har
Închinarea magilor
Ev. Matei 2, 1-12

„Hristos se naște, slăviți-l! Hristos din ceruri, întâmpinați-l!,
Hristos pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul”
(Sfântul Ierarh Grigorie Teologul)

Astăzi, vine în lume Mântuitorul Hristos, Cel așteptat de șiruri de generații care au împletit durerea lumii acesteia cu nădejdea izbăvirii, de la prima lacrimă vărsată de Adam, care a pierdut Raiul (astăzi arătat din nou) și până la ultima lacrimă a fiecăruia dintre noi, lacrimă care este ștearsă de pe fața tuturor, de către Cel Care se descoperă Prunc, înfășat în giulgiurile (dăruite de om) care vor fi lăsate în mormântul gol, ca mărturie de netăgăduit a Învierii (dăruită de Dumnezeu).

Vine, ștergând lacrima și aducând har luminător, ca să ne deschidă ochii și mintea, precum odinioară Apostolilor, în drumul spre Emaus (Lc. 24, 45). Prin venirea Sa în peștera rece a inimii noastre – tulburarea lumii acesteia devine pace, sărăcia istovitoare se preschimbă în bogăție duhovnicească, răutatea în bunătate dumnezeiască, întunericul din noi (și din lume) în lumină aducătoare de har, suferința fără de capăt în mângâiere, slăbiciunea neputințelor în tăria virtuților, nepriceperea și neștiința omului în înțelepciune care deschide ochii sufletului, boala aducătoare de moarte în viață, iar moartea…, acea moarte care ne așteaptă la capăt de drum, în Înviere tainică.

De astăzi, nu mai suntem orfani – Dumnezeu nu mai este departe, undeva ascuns și necuprins, umbrit în tăcere, acea tăcere asurzitoare, cum a numit-o Olivier Clément – El, Cel vestit de proroci, este astăzi cu noi, în brațele unei fecioare curate, în sărăcia unei peșteri, în lumina razei care sclipește de har, în ieslea împânzită de paiele care-L acoperă, a animalelor care-L încălzesc, a păstorilor care bine vestesc, a îngerilor care slavoslovesc…. E Crăciunul – e nașterea Împăratului!

Creatorul nu se arată, astăzi, ca unul care pretinde mereu jertfe (și oare nu fost, și mai este așa, în toate religiile care le-a cunoscut această lume până la creștinism?) pentru a împlini dorințe de neîndeplinit, ci Unul Care își trimite Fiul, Unul Născut și (prea)iubit – Jertfă pentru lumea întreagă, ca lumea să dobândească viață și să nu mai guste din moarte.

O preînchipuire a Bisericii neamurilor

„Și căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă” (Mt. 2, 11) – închinarea Magilor, evanghelia tainică cu care călătorim astăzi, este cea care luminează praznicul Nașterii Domnului. Relatarea de la Matei, alături de cea de la Luca (mai pe larg) sunt singurele care vorbesc despre contextul în care s‑a petrecut evenimentul care a schimbat cursul istoriei omenirii.

Matei este și cel care ni-l descoperă pe Hristos arătat în profeția lui Isaia, despre Emanuel, Domnul – „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naște Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Mt. 1, 23).

Cu adâncă cugetare, marele Grigorie al Romei ne tâlcuiește evanghelia de astăzi – evanghelie a Praznicului luminat al Nașterii Domnului, când în față ne este pusă Scriptura care arată nașterea tainică a lui Hristos, dar și închinarea magilor care îi aduc daruri: „Asemenea și noi aducem daruri de aur Regelui născut, dacă strălucim înaintea Sa de lumina înțelepciunii celei de sus. Și noi Îi dăruim tămâie, dacă aprindem pe altarul inimilor noastre, prin voința noastră cerească, gândurile minții trupești prin sfânta rugăciune, ca prin aceasta să aducem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă dulce. Și noi Îi aducem smirnă, dacă omorâm patimile trupurilor noastre prin jertfa de sine”.

La acest ceas de praznic minunat, suntem chemați să aducem și noi aurul înțelepciunii (Prov. 21, 20), tămâia rugăciunii (Ps. 140, 2) și smirna jertfei de sine (Cânt. 5, 5) Pruncului Iisus, Care astăzi cuprinde ieslea omenirii noastre.

Astăzi magii, și împreună cu ei, și noi înșine, pornim la un drum duhovnicesc, în noaptea neștiinței și a întunecimii simțurilor, urmând acel semn ceresc care ne va descoperi pe Pruncul Împărat. O omenire întreagă stă adormită în noaptea necunoștinței, fără să intuiască destinul duhovnicesc al Universului, care astăzi se va schimba pentru totdeauna, împlinindu-se făgăduința dintru început a lui Dumnezeu.

Întoarcerea magilor „pe o altă cale spre țara lor” (Mt. 2, 12), este și o întoarcere a întregii omeniri către Adevăr, urmând o altă direcție, decât cea a păcatului și a neștiinței. Ni se descoperă o întoarcere spre pocăință, căci acestea vor fi primele cuvinte, rostite lumii, de către Cel pe care, astăzi, Îl vedem înfășat în iesle.

Chipurile luminate ale celor prezenți la nașterea Domnului, ne aduc și nouă curaj în calea spre descoperirea tainei celei din veac ascunse: Maica Domnului, chip al dreptății și al curăției, al celor care au purtat în adâncul inimii poporului Israel făgăduința care astăzi se împlinește; dreptul Iosif, chip al bătrânului înțelept, care ocrotește taina dumnezeiască; magii care caută Adevărul, ne arată o descoperire a Bisericii care se va naște dintre neamuri, dar și păstorii veghetori, chip al celor care, cu rugăciune, au așteptat plinirea vremurilor – arătarea Mirelui care vine la miezul nopții, pentru a pregăti omenirea de nunta sa veșnică.

Icoana care tâlcuiește taina

Maica Domnului este cea care ni se arată în mijlocul icoanei (și cât de caldă este această icoană), cuprinsă în inima unei crisalide – care este simbol al fecioriei, dar și al trecerii la o nouă viață, învierea – din crisalidă se naște fluturele prin uimitoarea frumusețe (care va mântui lumea, spunea Dostoievski) care prin moarte, descoperă viața.

Pruncul Iisus, înfășurat în giulgiuri, acele scutece care ne duc cu gândul la mormântul învierii, căci și ieslea pare a fi sicriu mic – nașterea este o prefigurare a morții, moartea ca trecere, moartea ca să fie zdrobită moartea, moartea ca să fie adusă mântuirea.

Peștera are chipul unui potir, a unui pântece tainic din care se naște Viața – acolo Îl vom găsi pe Cel Care ni se dăruiește ca și hrană, căci în ieslea animalelor care-și căutau hrana se arată o altă Hrană, pentru omul căzut printre animale.

Lângă Hristos vedem boul, din prorocia lui Isaia, – „care își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnul său, dar Israel nu Mă cunoaște, poporul Meu nu Mă pricepe” (Is. 1, 3). Boul și asinul se descoperă a fi neamurile, dar și poporul iudeu, care primesc minunea nașterii. Prorocul Avacum adaugă și el că: „între două dobitoace Te vei face cunoscut” (Avac. 3, 2).

Omul, care ar fi trebuit să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu, nu s-a ridicat la măsura așteptărilor, pe undeva se așază (și) o umbră de durere – omul se arată neputincios și cuprins de necunoaștere. Dacă ar fi știut Cine este Cel care se naște, I s-ar fi găsit un loc (mai) potrivit – și astăzi, mai mult ca oricând, fiind chemați să-L primim în locul cel mai potrivit – adâncul inimilor noastre.

Pustietatea pământului este copleșitoare (și astăzi, ca atunci), lumea este lipsită de ospitalitate și reflectă mai degrabă ostilitate – omenirea căzută nu-și primește Ziditorul, nu există loc pentru El în inimile răcite de păcat și de durere, în sufletele vlăguite de putere și de har.

Raza trimisă de stea – Răsăritul cel de sus, ne descoperă și îngerii care coboară din cer, ca să slăvească nașterea Fiului de Împărat, printre oamenii bunei-voiri – și tocmai această bună voire o caută Hristos – și cât este de greu de găsit.

Darurile și magii care se închină, ne conving, încă o dată, că nașterea este spre martiriu – Dumnezeu este singurul Care își sacrifică Fiul, ca omul să-și poată dobândi viața, atât de mult dorită și râvnită. Aurul este pentru Împărat, tămâia pentru Arhiereul cel veșnic, după rânduiala lui Melchisedec, iar smirna, acea tămâie cu iz de mir, spre ungerea celor adormiți – dar biruitori ai morții.

Tradiția își arată pecetea și în această icoană, la fel de grăitoare, ca și în cea a Învierii – îl regăsim pe bătrânul și înțeleptul Iosif, care se luptă cu gândurile iscoditoare; ne întâlnim cu cele două moașe, care Îl spală pe Prunc (să fi fost fiicele lui Iosif, rămas văduv?); îi vedem pe păstorii care priveghează – peștera, animalele, ieslea, paiele, oamenii de bună credință, chiar și aburul cald, într-o noapte atât de rece (ca cea a deznădejdii interioare care, adesea, ne copleșește) – întreg Universul este aici, căci aici e începutul și sfârșitul, peștera nașterii, dar și a învierii.

Dumnezeu intră în timp – ca să dea rost sfințitor timpului

Timpul, firesc omului și ființelor vii, este astăzi străpuns de Cel Care este în afară de timp. Cel care nu poate fi cuprins de lucruri mărginite, cu început sau sfârșit, se lasă cuprins de timp, ca să sfințească timpul – să-i dea un rost, o mireasmă de veșnicie. Să poată să ne învețe ce înseamnă infinitul pe care nu putem să-l trăim mai cu adevărat, decât în palmele dragostei, unica care ne rupe de timp – și cât am vrea să nu se sfârșească.

Timpul, care ontologic este pătruns în natura materiei și a Universului, nefiind altceva decât o dimensiune în plus a spațiului, care le limitează pe toate, astăzi este oprit, pentru o nouă tainică lucrare – acea „Vreme (în care) să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta” (Ps. 118, 126).

Treizeci de ani ascunși de har și mister, cu trei, în care va propovădui evanghelia dreptății, tămăduind poporul neputincios, și trei zile, în care va mântui lumea din moartea păcatului – atât a fost timpul răpit de Cel fără de timp. Din miile de ani, trei zeci și trei l-am lăsat pe Domnul printre noi, atât a dăinuit Cel făr’de-nceput printre fiii oamenilor, – iar la capăt stătea, fără de răbdare, acea vreme a plinirii scripturilor.

Dragostea răstignită pe Cruce și înfășată în giulgiuri (alte scutece ale unei alte nașteri spre viață) în mormânt nou, unde este pus de Iosif, chipul frumos al omului care salvează onoarea omenirii – acolo se sfârșește timpul. Din mormântul gol, icoană a învierii, biserică a vieții, lumină a nădejdii, pornește un alt timp, care este al veșniciei – de aici, tot timpul înnoit, pe care-L dăruim Domnului, devine izvor de viață.

De astăzi, timpul nu ne mai duce nemiluit spre stricăciune, nu ne mai duce spre moarte, nu ne mai lasă să cădem în deznădejdea propriilor angoase. De astăzi, nu mai trebuie să învinuim pe nimeni pentru nimic, nu mai trebuie să suferim – căci la sfârșit, acolo unde credeam că se termină toate (și cât de mult fugim de acest sfârșit?), e timpul mântuirii, e timpul vieții, e timpul meu (și al tău, e al nostru) care sărută veșnicia, care nu mă va despărți niciodată de (Pruncul) Hristos, cu Care m-am întâlnit astăzi.

De trei ori Iosif

„Domnul îmi va mai da şi alt fiu!” (Fc. 30, 24) – alt Fiu, căci e Fiu dumnezeiesc și ne este dat nouă astăzi spre mântuire. Calea lui Hristos, se împletește tainic, în scriptură, cu chipul a trei fii vrednici ai poporului iubit, care vor ști să lucreze proniator chemarea Celui ce astăzi se întrupează.

Iosif cel frumos, urât pe nedrept de frații săi, se arată a fi chipul tainic al lui Hristos, din cartea Facerii, care va ridica în Egipt poporul lui Iacov – Israel, poporul iubit, poporul care, veacuri de-a rândul, va fi îmbrățișat lacrima așteptărilor cu nădejdea izbăvirii prin har;
Dreptul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, chip al bătrânului înțelept, care îl poartă în brațe pe cel înfășat deja, prunc fiind, în giulgiurile (scutecele) martiriului;
Iosif din Arimateea, ucenic tainic al lui Hristos, cel arătat de evanghelie cu bun chip, cel care de pe lemn a luat preacurat Trupul Domnului, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.

Nașterea lui Hristos – împlinirea tuturor proorociilor

Astăzi se împlinesc prorociile așteptate de veacuri de poporul ales, căci:

astăzi e ziua bucuriei lui Avraam – el, părintele tuturor neamurilor, – „a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (In. 8, 56);
astăzi e ziua în care se veselește Isaia, dănțuind, „căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui” (Is. 9, 5);
astăzi e ziua când s-a șters lacrima de pe fața lui Ieremia, căci a venit ziua, când Domnul Savaot „a ridicat lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înțelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ” (Ier. 23, 5);
astăzi e ziua când s-a plinit adevărul vestit de Iezechiel, când a văzut pe blândul Păstor, căci zice Domnul – „voi pune peste ele un singur păstor, care le va paște” (Iez. 34, 23);
astăzi e ziua când Miheia, propovăduind pocăința, a văzut lumina răsărind din Betleemul Iudeii, strigând – „și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Mi 5, 1);
astăzi e ziua când Maleahi, ultimul dintre proroci, îngerul cel ce a văzut pe Îngerul dumnezeiesc, când s-a luminat, a zis – „iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feței Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutați şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriți. Iată, vine!” (Mal. 3, 1).

„Iată, vine!”, dar a și venit – astăzi e ziua arătării Domnului în lume, astăzi e ziua Mântuirii, astăzi e ziua când L-am văzut pe Dumnezeu, pe Care nimeni nu L-a văzut!

Întruparea Cuvântului – taina cea din veac ascunsă

Fiul cel Unul Născut al Tatălui, Cuvântul lui Dumnezeu Cel ce s-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, fără de mamă, din iubire și din voința dumnezeiască, se naște astăzi în timp, fără de tată, dintr-o Maică Preacurată.

Evanghelia de la Ioan descoperă atât de adânc această taină – „Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr… Și din plinătatea Lui noi toți am luat har peste har… Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut” (In. 1, 14; 16-17).

Nașterea lui Hristos, mai presus de fire, din veșnicie, este o taină necuprinsă, o arătare a puterii nemărginite a lui Dumnezeu și a iubirii Sale nemăsurate față de oameni. Părinții Bisericii au văzut în aceasta cea mai mare taină a vremurilor, o descoperire a proniei dumnezeiești din veșnicie.

Ce este această taină decât milostivirea nesfârșită a lui Dumnezeu față de făptura Sa, căci Însuși Fiul lui Dumnezeu coboară din veșnicie în timp, din Cer pe pământ, de pe Tronul slavei Sale în smerita peșteră a păstorilor, numai pentru a ne mântui pe noi (pe mine și tine, pe toți cei osteniți și împovărați), pentru a ne curăți de păcate și a ne călăuzi (din nou) către Împărăția Cerurilor.

Casa Pâinii – Casa Vieții

Domnul se naște într-un staul, ca să arate că această lume căzută nu este altceva decât un staul întunecat, care poate fi luminat doar de El, Lumina cea Adevărată. Domnul se naște în Betleemul Iudeii – acea cetate numită „Casa Pâinii” – pentru a ne arăta că El este adevărata Pâine a Vieții, Pâinea cea Cerească, de care se vor învrednici cei cel urmează cu credință și smerenie.

Pogorârea lui Dumnezeu pe pământ înseamnă primirea firii celei muritoare și a unui trup supus suferinței și durerii, care sunt ale noastre, ale tuturor, iar urcarea lui Hristos la cele de sus, nu înseamnă altceva decât slobozirea trupului nostru, răpus de stricăciune și, mai ales, de moarte.

Nașterea după trup a Mântuitorului Hristos ni se arată, încă o dată, un prilej de a cugeta la harul cel peste har, pe care acesta îl aduce omului, al cărui Fiu se și face, chip de rob luând, și mai ales la felul în care noi, fiecare în parte, suntem părtași la acest har, din care suntem chemați să ne hrănim și întru el să dăinuim.

Cheia pătrunderii mai adânc în această lucrare dumnezeiască și mântuitoare, ni se dă și de vechea tradiție a Bisericii, care prăznuia, la începuturi, Nașterea și Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare, a Celui venit în trup pe pământ, în același timp – un praznic al Luminii și – , mai ales, de a lega de acest eveniment înălțător, propriul nostru botez și asumarea darului neprețuit primit în această zi.

Chemarea numelui Domnului – aducătoare de mântuire

„Tot cel ce va chema Numele Domnului se va mântui” (FA. 2, 21) – ne încredințează Sfântul Apostol Petru în cuvântarea sa la Cincizecime, când reia o profeție de la Ioil, care cheamă la pocăință poporul cel binecuvântat – „Şi oricine va chema numele Domnului se va izbăvi, căci în muntele Sionului şi în Ierusalim va fi mântuirea, precum a zis Domnul; şi între cei mântuiți, numai cei ce cheamă pe Domnul” (Ioil 3, 5).

Sfântului Maxim Mărturisitorul ne spune că Hristos s-a născut o singură dată cu trupul, dar se naște mereu duhovnicește în cei care se unesc tainic cu El. Nașterea lui Hristos rămâne mereu vie în noi, prin lucrarea Bisericii în care suntem înfiați, de data aceasta nu mai suntem singuri, nu mai gustăm din moarte – căci cu fiecare Liturghie trăită, gustăm tot mai adevărat din Cel care ni se dă hrană vie prin Sfânta Împărtășanie.

Chemând numele Domnului, știm că ne vom mântui, ne încredințează Prorocul Ioil (3, 5) – cel care l-a cunoscut pe Cel Prea Înalt, care i-a zis – „vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 1). Astăzi e ziua pe care a cunoscut-o prorocul, sloboziți fiind cu toții din robia păcatului – „căci iată în zilele acelea şi în vremea aceea, când voi întoarce pe Iuda şi pe Ierusalim din robie, aduna-voi toate popoarele” (Ioil 4, 1).

Tradiția veghetoare a Bisericii se arată a fi din nou rugăciunea, pocăința și viața liniștită în har și armonie, care astăzi se pecetluiește în inimile tuturor care Îl primesc pe pruncul Hristos, Cel născut înainte de Veci, astăzi născut din Fecioară.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că pentru noi, creștinii, Crăciunul este veșnic, e o Cincizecime fără de sfârșit, care mereu împrospătează (de har) inimile curate ale celor iubitori de Hristos.

Nu ne rămâne decât un lucru de făcut, căci astăzi ni S-a născut Mântuitor, să-I aducem Slavă întru cei de sus, împărțind pacea cea sfântă printre toți oamenii bunei voiri.

–

„Ce vom aduce Ție, Hristoase, că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi? Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulțumire aduce Ție: îngerii – cântarea, cerurile – steaua, magii – darurile, păstorii – minunea, pământul – peștera, pustiul – ieslea, iar noi – pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce ești mai înainte de veci, miluiește-ne pe noi!”

(Stihiră la Vecernie – 25 decembrie)

–

Hristos se naște ! Slăviți-L !

† Atanasie